
Przewodnik
Cinci sate, o salină și două sute de ani despre care se vorbește puțin. Un ghid scris pe loc.
Vii pe vale, printre fânețe cosite încă cu coasa, și deodată pe un gard atârnă un steag alb-roșu. Apoi altul, pe casa vecină. La magazin, două femei se ceartă prietenos despre prețul brânzei, și nu în română.
În Pleșa vorbesc poloneza aproape toți. În Solonețu Nou, nouă din zece. Nu fiindcă a hotărât cineva așa, ci fiindcă limba n-a avut niciodată motiv să se oprească: se vorbește în bucătărie, la biserică și la înmormântare, adică în cele trei locuri unde o limbă chiar trăiește.
A început prozaic. În 1792, mineri din Bochnia au venit să sape sare la Cacica, fiindcă se pricepeau la sare mai bine decât oricine. Patruzeci de ani mai târziu au venit gorali din Ținutul Ceadâca, după pământ și pădure. Sarea și lemnul, nu vreo idee mare, au adus aici o comunitate care există și azi.
Apoi a venit tot ce ar fi putut șterge memoria asta: sfârșitul imperiului, o graniță nouă, două războaie, un sat ars într-o singură noapte, trenurile de repatriere. Și totuși limba a rămas, iar casele se ridică în continuare cu aceleași porți.
Cel mai frumos e cum arată toate astea de aproape. Satele poloneze stau între cele românești, livezile înfloresc în aceeași săptămână, iar la hram se cântă în două limbi fără ca nimeni să găsească asta ciudat.
De aici încolo, pe îndelete: ce s-a întâmplat în fiecare loc, cine locuiește acolo azi, ce se mănâncă, când merită să vii și cum se leagă totul într-o singură zi.

Două sute de ani mai târziu
Steagurile astea atârnă într-un sat bucovinean, la o mie de kilometri de Varșovia, pe o casă ai cărei proprietari n-au locuit niciodată în Polonia.
La fiecare ajungeți de la poarta noastră în ceva peste o oră. Restul ghidului se citește; astea patru se vizitează.
Baza de plecare
Câmpulung Moldovenesc e la o oră de satele poloneze și la o oră de mănăstirile pictate. Toată casa, șapte locuri, parcare în curte.