De ce au venit, de fapt
Austria a luat Bucovina în 1772, iar împărțirile Poloniei au început un an mai târziu. Viena avea nevoie de oameni pentru o țară goală, iar din Galiția, unde nobilimea poloneză ținea funcțiile, drumul era scurt. Primul recensământ rusesc, din 1772–1773, a numărat în Bucovina 460 de polonezi, adică o jumătate de procent din locuitori. Ăsta a fost începutul.
Au venit pe rând: mineri, lucrători la pădure, țărani fără pământ, funcționari, iar la urmă mica nobilime, care prelua moșiile boierilor plecați în Moldova. În 1880, vreo 40–45 la sută din cele o sută nouăzeci de moșii mari din fostele sate românești erau deja ale polonezilor.
Goralii din Ținutul Ceadâca
Grupul cel mai numeros au fost însă goralii, muntenii. Drumul lor începe în secolul al XVI-lea, când fugari din Silezia și Polonia Mică s-au așezat în jurul Ceadâcăi, azi de partea slovacă. La cumpăna secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea au pornit „după pâine” spre Bucovina austriacă; în 1803 ajunseseră lângă Cernăuți. Unul dintre satele lor era Stara Huta, și de acolo au plecat cei care aveau să întemeieze satele din sud: Solonețu Nou, Pleșa și Poiana Micului.
Vârful și prăbușirea
La ultimul recensământ austriac, cel din 1910, în Bucovina trăiau 36.210 vorbitori de poloneză, adică 4,5 la sută din populație. Față de 1880, numărul se dublase. După primul război și unirea cu România a scăzut la 34.119, fiindcă o parte s-au întors în Polonia renăscută.
Apoi a venit prăbușirea. Anexarea Bucovinei de nord de către URSS, în 1940, a tăiat două treimi din polonezii bucovineni. În 1941 mai rămăseseră, în toată Bucovina, 20.057. După război au început repatrierile: numai din Poiana Micului au plecat, în 1946–1947, 426 de oameni, iar din Ruda-Vicșani peste jumătate din sat, într-un tren de cincizeci de vagoane care a mers mai bine de o săptămână spre așa-numitele Teritorii Recuperate.
Ce a rămas
Prin toți anii regimului comunist, numărul s-a ținut în jur de 2.700–2.800 de oameni în sudul Bucovinei. Din 1992 a scăzut cu peste patruzeci la sută. Recensământul din 2021 dă în județul Suceava 1.667 de persoane de naționalitate poloneză: 75 la sută din toți polonezii din România, dar numai 0,25 la sută dintre locuitorii județului.
În spatele cifrei stă însă altceva: nouăzeci la sută dintre ei locuiesc la sat, în aceleași locuri ca acum două sute de ani. Comunitatea s-a strâns, dar nu s-a risipit.
Paradoxul ultimelor decenii
Cifrele scad, dar ponderea sudului Bucovinei în toată minoritatea poloneză din România crește: de la 24 la sută în 1930, la 48 în 1966 și la 73–78 la sută constant după 2002. Altfel spus, România poloneză înseamnă tot mai mult aceste câteva sate de lângă Suceava.
Și încă un lucru, care contrazice intuiția. La recensământul din 2021, 1.173 de oameni din 1.667, adică 70 la sută, au declarat poloneza drept limbă maternă. Autorul studiului numește asta revitalizare lingvistică și o leagă de școală: copiii învață poloneză, iar atașamentul față de limbă crește în loc să scadă. Dintre cei care declară poloneza ca limbă maternă, grupul cel mai numeros e între 45 și 54 de ani, 18 la sută, dar imediat după el vin copiii de până în paisprezece ani, cu 14,6 la sută.
Școlile care nu mai sunt
În anul școlar 1912–1913 funcționau în Bucovina 564 de școli primare, dintre care 15 poloneze, pe lângă 219 ucrainene, 190 românești și 97 germane. Rețeaua a dispărut odată cu Austria, cu granița și cu războiul. Ce a rămas azi e predarea limbii poloneze în școlile de la sat și munca Caselor Polone.
Înainte să pornească
Acum șase sute de ani, Cazimir cel Mare a împins granițele Poloniei până la Moldova, fiindcă pe aici trecea drumul comercial de la Baltică la Marea Neagră. Polonezii și românii erau vecini cu mult înainte ca cineva să se gândească la mutare.
Goralii înșiși ajunseseră sub Ceadâca mai devreme, prin secolele XV–XVII: partea de vest și cea de mijloc au fost populate de coloniști din Silezia, cea de răsărit de oameni din jurul Żywiecului. După a treia împărțire, pe la 1800, un grup mare a pornit mai departe. Au mers opt săptămâni, prin Cracovia și Lvov, până lângă Brzeżany, unde prințesa Izabela Lubomirska le promisese pământ. Bucovina a venit abia după aceea.
Anul 1928: o mie de familii
Perioada interbelică a fost vârful acestei lumi. Comunitatea poloneză din Bucovina număra atunci în jur de o mie de familii și avea tot ce-i trebuia ca să dureze: biserici romano-catolice, școli proprii și biblioteci. La Suceava funcționa din 1903 Societatea Poloneză de Ajutor Frățesc și Lectură, care și-a sărbătorit centenarul deja într-o Românie liberă.
Apoi a venit războiul, confiscarea clădirii și interdicția. Iar în 1992, Uniunea Polonezilor din România și-a mutat sediul de la București la Suceava, fiindcă aici trăiesc cei mai mulți dintre cei pentru care există.
Azi se învață la școală
De la începutul anilor nouăzeci, poloneza revine în școli ca limbă maternă, neîntrerupt. În anul școlar 2015/2016 o studiau 730 de elevi în nouă școli: la Suceava, Siret, Moara, Pleșa, Poiana Micului, Păltinoasa, Gura Humorului, Solonețu Nou și Cacica. Lucrau cu ei șase profesori.
Cifra asta explică graficul de mai sus: de unde vin șapte din zece oameni care declarau poloneza drept limbă maternă în 2021. Nu din sentiment. Din ore de curs.
Via Transilvanica
