Jurnal · Suflet și munte · 7 septembrie 2026 · 12 min
Se spune că Rarăul e chakra inimii României. Nu știu să măsor așa ceva. Știu însă ce mi s-a întâmplat într-o dimineață de sfârșit de august, pe poteca din poartă până la Pietrele Doamnei, și știu că de atunci urc altfel.
Am plecat din curte la cinci fără ceva, pe întuneric, cu termosul în rucsac și cu o supărare veche pe care o tot căram de vreo doi ani. Nu e nevoie să știți care. Toți avem una. E genul de greutate care nu se vede, dar care te face să răspunzi scurt la telefon și să nu mai observi cireșul din grădină.
Poteca pornește practic de pe Calea Transilvaniei, la un kilometru de casă, pe marcajul bandă albastră, și primul kilometru și jumătate urcă prin pădure de molid, între Măgura Runcului și Runc. E întuneric bine acolo, chiar și când afară se luminează. Merg, respir, îmi aud bocancii. După vreo patruzeci de minute se deschide o pajiște și, pe la Prașca, soarele iese exact în față. Nu galben. Auriu. Genul de lumină de care nu ai dreptul decât o dată pe zi și numai dacă te-ai trezit.
Acolo, fără să vreau, m-am oprit. Nu de oboseală. Pieptul mi s-a deschis singur, ca o ușă pe care ai împins-o mult și care, deodată, nu mai opune rezistență. Am stat vreo cinci minute. Nu m-am gândit la nimic. Când am pornit din nou, supărarea era tot acolo, dar era mai mică. Cam cât un pumn. Cât o inimă, dacă vreți.
Bucovina a fost numită „Athosul nostru”, iar despre Rarău se spune că aici au trăit cei mai mari sihaștri ai țării și că „cercetătorii energiilor” plasează aici chakra inimii. În tradiția acestor cercuri, Rarăul, împreună cu Câmpulungul, ar fi al patrulea centru energetic al României, cel al iubirii și al compasiunii, iar frica lui de bază ar fi frica de singurătate și de a-ți urma inima.
Cuvântul sanscrit pentru chakra inimii, Anahata, înseamnă „nelovit”, „neatins”. Mi-a plăcut asta mai mult decât orice teorie. Nu e vorba de un loc unde nu te lovește nimic. E vorba de partea din tine care a rămas întreagă sub toate loviturile. Muntele nu ți-o dă. Ți-o arată.
Și mai e ceva, dincolo de orice ezoterism. Pietrele Doamnei sunt turnuri de calcar din Mezozoic, pline de corali și amoniți, un vârf desfăcut de îngheț și dezgheț în stânci care ajung și la 70 de metri. Adică ce vedeți sus, cel mai înalt loc de pe munte, a fost cândva fundul unei mări calde. Inima omului funcționează la fel: ce doare cel mai adânc ajunge, cu timpul, cel mai sus, și de acolo se vede tot.
Tradiția spune că pe la sfârșitul veacului al XV-lea trăia aici, într-o sihăstrie, cuviosul Sisoe. Iar când Petru Rareș a fost dat jos de la domnie, în 1538, soția lui, Elena, și copiii s-au ascuns în Rarău, ocrotiți de călugări. Tătarii care au atacat peștera comorii n-au reușit să intre: o grămadă de bolovani s-a prăbușit peste ei. Doamna ar fi spus „aceasta este plata pentru salvarea noastră”, iar stâncile s-au numit de atunci Pietrele Doamnei.
Citiți legenda încă o dată, dar nu ca istorie. O femeie fugărită, cu copiii de mână, își lasă averea și se roagă. Muntele răspunde nu deschizându-se, ci închizându-se: acoperă comoara, îngroapă amenințarea și o lasă pe ea în viață, săracă și întreagă. Asta face inima când se vindecă. Nu recuperează ce a pierdut. Renunță la comoară ca să-și păstreze copiii.
Carl Gustav Jung a scris mult despre munte ca imagine a Sinelui: urcușul din visele pacienților lui nu era despre performanță, ci despre individuare, drumul lent prin care omul devine cine e, adunându-și bucățile pe care le-a lăsat pe drum. „Cine privește în afară visează; cine privește înăuntru se trezește”, scria el într-o scrisoare. Iar muntele are o proprietate ciudată: te face să privești în afară atât de tare, încât ajungi, fără să vrei, înăuntru.
Pădurea de la început e ce Jung ar numi coborârea în umbră: întuneric, efort, fără priveliște, doar tu și ce cari. Pajiștea cu soarele în față e pragul. Iar Pietrele Doamnei, stâncile albe, verticale, cu crucea sus, sunt ceea ce în alchimia pe care el a studiat-o o viață se numește albedo: albirea, curățarea, momentul când ce a fost ars în tine devine cenușă albă și ușoară. Nu întâmplător oamenii de aici au pus o cruce pe cea mai înaltă piatră. Au simțit că acolo se termină ceva.
Psihologia de azi zice același lucru cu alte cuvinte. Cercetătorii care studiază uimirea (awe), starea pe care o ai în fața unui peisaj mai mare decât tine, au observat că ea micșorează „eul”, face oamenii mai generoși și mai puțin prinși în propriile griji. Iar teoria refacerii atenției explică de ce după o zi de munte mintea îți e limpede: natura cere o atenție blândă, fără efort, care lasă partea obosită a creierului să se odihnească. Nimeni nu a măsurat o chakră. Dar pieptul care se deschide singur pe pajiște, acela e măsurat.
Nu vă dau ritualuri. Vă spun ce fac eu, de atunci, și ce le spun oaspeților care întreabă.
Am ajuns acasă pe la unsprezece. Supărarea o mai am, cred că o voi avea mereu, dar nu mai e a mea. E a muntelui, a pus-o sub o piatră și îi are grijă. Eu am rămas cu cireșul din grădină, pe care l-am văzut din nou, și cu un fel de căldură în piept care ține cam trei zile și pe care nu o pot explica decât cu un cuvânt vechi: nelovit.
Dacă Rarăul e inima țării, atunci e o inimă care a trecut prin multe: mări, ghețuri, tătari, austrieci, sihaștri și mii de drumeți grăbiți. Și tot bate. Urcați-l ca atare. Sportul vine oricum.
Dacă asta e felul vostru de a călători, am pus cap la cap trei zile în același spirit: Călător spiritual, cu Sihăstria, mănăstirile pictate și o dimineață pe Rarău. Iar pentru ce e bine de știut înainte de orice urcuș: echipamentul și ursul.
Ideea Rarăului drept chakra inimii circulă în tradiția ezoterică românească și în presă (Antena 3, Evenimentul Zilei); nu e o afirmație științifică sau medicală, iar noi o citim ca simbol. Datele istorice și legendele sunt cele păstrate de Mănăstirea Rarău și Sihăstria Rarăului. Fotografii: George Cozma (primele două) și Cornelia Zăvoianu (pădurea), prelucrare de culoare La Cuib. Drumeția e pe răspunderea ta; Salvamont: 0725 826 668.
Mai din jurnal
Dacă ți-a plăcut ce ai citit
Casa întreagă, șapte persoane, fără comisioane de platformă. Îți spunem noi pe ce drum s-o iei și la ce oră pleacă lumina.
Via Transilvanica